Si....

Uneori fiecare din noi ar vrea sa aiba aripi,pentru a se putea tzine in echilibru macar in zbor.Pentru a se poate lauda cu ele, pentru a putea respira,si mirosi cu adevarat acest interval cuprins intre inima lui si gratioasa natura.Si de ce sa nu guste si din norii pufosi, uneori albastri.
Aiurea e ca vreau si eu sa devin inger,ca si multi alti.Insa vreau sa fiu unicul inger care zboara fara aripi, doar asa din initiativa.
Ca atunci cind ai visuri si nu vrei sa le pierzi din greseala, sau sa le atingi prea tare atunci cind sunt foarte departe.
Fiecare viata ce exista pe Pamint, are o idila, idila lui universala, cit interioara atit si exterioara.
Cuvintele nu ating aceasta tema, ci o extrag din inchipuirea mea,ca pe o filozofie abordata de oricine.
Privelistea din interiorul meu e ca raiul pe Pamint, insa totul virtual.Desi socot ca insasi dragostea are lumea ei virtuala pe care nu trebuie s-o atinga cel, ce nu crede in ea.
Eu cred in iubire, insa iubirea nu crede in mine.
Ma face sa gindesc asa,faptu ca, dragostea nu are limite.
Senzatia ca iubesti, vine atunci cind te simti cu adevarat euforic,atunci cind vrei sa iubesti.atunci cind fluturasii iti gidela stomacul,atunci cind maninci din fericire.Atunci cind simti.
Iubirea asta ma coplesit, si m-a imbratisat intredeschis,zau,ardea focul chibritului, si simteam ca ma arde numai pe mn.
Nedumerirea asta, se imprastia peste mine ca mucegaiul,eram asa tulburata,si asa de anesteziata.Lumea mea ,simteam cum cade incet, si eu nu am cu ce s-o tin,nu aveam din ce face temelia.Doar temelia se face din stropii fericirii,ceva ce la mine lipsa atunci cind roua diminetii imi tulbura mai tare obrajii ca niciodata.
Cum puteam sa uit, sa nu-mi aduc aminte?
Pot s auit orice, orice vrei,dar nu si pe el,pe Muza mea.
Sclipiciul ala din ochii lui, se asezau mereu pe umarul meu drept si ma mingiiau,la fel cum mingie mama un copil.Ochii lui negri ca Pamintul, se zbateau pe malul Marii mele Rosii si p line de singe.Zimbetul lui se lumina mai tare ca raza de soare, si ma imbratisa pe la spate,hazliu.
Parfumul lui, se strecura prin narile mele, ca o nuvela intr-o carte,era asa de chinuitor,
Era basmul meu.
Betia mea.
Visul meu.
Virus ce-mi bloca creerul.
Dansul vietii mele, simteam cum se uneste cu dansul lui,pina si vintul imi punea mina in par, si sufla.
Atitea momente aprige,si pline de pasiunea unui Tango,imi ruinau cariera mea practic surda.
Clipele nemuririi mele, traiau,si traiau,pina cind se termina jocul.
Si jocul avea sa se termine,avea.Dar se terminase,atunci cind emotiile mele picau cel mai important examen din viata lor,”S-AL UITE”.Si nu l-au uitat.
Povestea nemuririi se termina atunci cind ea moare,povestea mea a murit.
Dar s-a nascut acum doi ani,pe malul unu orasel,pe malul vietii mele.Printre umbra exasperarii.
A renascut in Arta, si m-a iubit.Mi-a deschis geamul, deseninduma ,si pictinduma prin palma privirii lui, ca si cum m-ar iubi.
Si totul s-a intimplat doar pentru ca doream sa zbor!
Si…